“Mai important decat trofeul, este drumul pana la el”, imi spune Horia. Horia cel de acum. Matur, bine conturat, constient de atuurile sale si sigur pe el – premiul cel mare nu inseamna nimic fara toata calatoria. Iar calatoria lui a inceput cand era un copil plecat in lume, la zeci de mii de kilometri de casa, cu multi tati si mame care l-au “adoptat” in lungul drum spre trofeu. In constructia lui piesa cu piesa ca la un puzzle ce a devenit complet abia acum. Au fost lectii, au fost prabusiri, au fost momente de glorie, dar si de revolta, a iubit tenisul, dar l-a si abandonat. Medalia de la Rio a tinut-o in mana cu mult inainte de Jocurile Olimpice din 2016. Nu credeti? Sa ii ascultati povestea. La fel trofeul de la Wimbledon, castigat sub ochii tatalui sau, cu un rol important in toata aceasta calatorie.
Horia este disciplinat, puternic, nu face risipa de emotie, nici de vorbe. Este o zi caniculara de august, chiar cu putin inainte de plecarea lui la US Open. Primul turneu in pandemie. Soarele arde cu putere, il tin de vorba destul de mult, il duc prin toate momentele emotionante din tot drumul lui – de cand isi suna parintii din America, de la un telefon cu fise, la 14 ani, pana la momentul Uzbekistan cand a cedat psihic si a abandonat tenisul sau pana la marile victorii la care a visat toata viata. Insa nimic nu ii tradeaza starile. Poate doar tricoul sau alb imaculat. Raspunde cu rabdare, calm, modestie si seriozitate. Este o stanca, asa cum spune si el. Cu un psihic de fier, la care a lucrat cu minutiozitate, a pierdut trei finale la Wimbledon si a castigat-o pe a patra.
Este un model pentru copiii care aleg tenisul si datorita lui, iar asta il responsabilizeaza. L-am intors pentru o clipa in copilarie si l-am rugat sa repete obiceiul sau de atunci – isi scria pe o hartie viitorul. Va invit sa urmariti interviul cu un campion despre care eu cred ca are toate cartile castigatoare in mana.